Autor:Alexandru Patricia Simona, șef birou – Litigii Judiciare, Banca Transilvania
Principala sarcină a Curţii de Justiţie este de a examina legalitatea măsurilor Comunităţii Europene şi de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a dreptului comunitar. Curtea de Justiţie reprezintă instrumentul suprem de interpretare a dreptului comunitar, adică are ultimul cuvânt în interpretarea legislaţiei UE.
Astfel, “Hotărârea preliminară” pronunțată de Curte are caracter obligatoriu pentru instanţa naţională care face „trimiterea preliminară” şi are forţă generală persuasivă.
In data de 09.07.2020, Camera Intai a CJUE a pronuntat o hotarare ce reconfirma puterea unui principiu de drept ce are o vechime de peste 150 ani. In opinia acesteia, articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.
Această excludere se justifică prin faptul că este, în principiu, legitim să se prezume că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la numite contracte.
Cazul de la care s-a pornit în anul 2018 viza un credit solicitat, acordat , tras în CHF, graficul de rambursare cuprinzand rate în CHF. Chemați fiind în judecată de consumatorii A și B, aceștia au solicitat instanței constatarea caracterului abuziv şi a nulității absolute a clauzelor prevăzute într-o convenție de credit şi, pe cale de consecinţă, au solicitat să fie stabilizat cursul de schimb valutar CHF-RON la valoarea de la data încheierii contractului, cu restituirea sumelor achitate în plus din cauza devalorizării monedei naționale în raport cu francul elvețian.
S-a pus în discuţie chestiunea referitoare la oportunitatea şi necesitatea sesizării CJUE cu privire la eventuala necesitate a sesizării CJUE cu o serie de întrebări preliminare si astfel s-a ajuns ca, trei intrebari sa fie puse Curtii, si acestea au format obiectul cauzei C-81/19:
- 1 pct. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul în care nu se opune ca o clauză contractuală care preia o normă supletivă de la care părţile puteau deroga, dar în concret nu au derogat pentru că nu a existat nicio negociere asupra ei, aşa cum este în cazul concret analizat clauza care impune restituirea creditului în aceeaşi monedă străină în care creditul a fost acordat, să fie analizată din perspectiva caracterului abuziv?
- În contextul în care, la acordarea creditului în monedă străină, consumatorului nu i-au fost prezentate calcule/predicţii cu privire la impactul economic pe care o eventuală fluctuaţie a cursului de schimb îl va avea cu privire la obligaţiile totale de plată din contract, se poate susţine cu temei că o astfel de clauză, de preluare în întregime a riscului valutar de către consumator (în temeiul principiului nominalismului), este clară şi inteligibilă şi că profesionistul/banca şi-a îndeplinit cu bună credinţă obligaţia de informare a cocontractantului său, în condiţiile în care gradul maxim de îndatorare al consumatorilor impus de către banca Națională a României a fost calculat prin raportare la cursul de schimb de la data acordării creditului?
- Directiva nr. 93/13/CEE şi jurisprudenţa dezvoltată în baza ei, precum şi principiul efectivităţii, se opun ca, subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze privind suportarea riscului valutar, contractul să continue nemodificat? Care ar fi modificarea posibilă pentru înlăturarea clauzei abuzive şi respectarea principiului efectivităţii?
Instanța care a ridicat cele trei întrebări, avea alta opinie față de majoritatea instanțelor din țară noastră. Acestea din urma considerau că intervenția acestui principiu în contractele de credit în franci elvețieni nu ar putea conduce la concluzia că o clauză de risc valutar este abuzivă. Pe cale de consecință, ca urmare a intervenirii principiului nominalismului monetar, instanțele nu pot trece la pasul următor care ar viza neîndeplinirea obligației de informare de către bănci cu privire la riscurile asociate unui contract de credit în valută, în sensul cauzei C-186/16 Andriciuc.
In respingere sesizarii, argumentul suprem era ca aspectul deja il consideram lamurit, prin raportare la cauza C 186/16.
În cauza C 186/16, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, inversând, cu ocazia pronunțării, ordinea de răspuns asupra întrebărilor cu care a fost sesizată, a trasat câteva repere importante în ceea ce privește succesiunea etapelor analizării conformității unei clauze contractuale încheiate între profesionist și consumator.
Prin urmare, pornind de la aceste repere, în procesul de verificare efectuat de către instanța națională în legătură cu conformitatea unei clauze, primează verificarea includerii clauzelor privind moneda creditului în excluderea ce ține de împrejurarea dacă reflectă acte cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.[1]
În măsura în care se ajunge la concluzia că respectiva clauză supusă analizei ar prelua în concret asemenea norme legale fie si supletive, orice analiză subsecventă este de prisos, ar insemna ca judecatorul sa verifice legiuitorul.
Revenind la Cauza 81/19, interesant este că desi Curtea avea o opinie deja exprimată în privința clauzelor care transpun norme de drept, în data de 19,03,2020 Avocatul General a venit cu o alta orientare, și, a propus Judecătorilor Curtii prin Concluziile sale, următorul răspuns pentru cele 3 întrebări:
- 1. Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care constituie expresia unui principiu general consacrat de lege este supusă dispozițiilor acestei directive în cazul în care legiuitorul național nu a intenționat, prin crearea dispoziției legale respective, să stabilească un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la tipul de contract în cauză. Este de competența instanței naționale să procedeze la constatările necesare în această privință.
- Cerința, cuprinsă la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE, de redactare clară și inteligibilă a unei clauze dintr‑un contract de credit încheiat în monedă străină care, în definitiv, pune în sarcina consumatorului riscul de schimb valutar presupune ca acesta din urmă să fie informat în mod exhaustiv cu privire la consecințele economice eventual semnificative ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare. Acest lucru este valabil independent de aspectul dacă deprecierea survenită în mod concret a monedei în cauză putea fi prevăzută deja la momentul încheierii contractului. Este de competența instanței naționale să efectueze verificările necesare în această privință.
- Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o instanță națională să elimine o clauză abuzivă și să o înlocuiască cu o dispoziție complementară care înlocuiește echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile părților contractante cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți, atunci când: în primul rând, contractul în cauză nu poate fi menținut după eliminarea fără înlocuire a clauzei abuzive; în al doilea rând, anularea contractului ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator; și, în al treilea rând, nu există nicio dispoziție de drept intern cu caracter supletiv sau aplicabilă în cazul unui acord al părților la contractul respectiv care să poată înlocui clauza eliminată.
Concluziile Avocatului General din martie 2019 nu au fost validate de Curte.
În data de 09,07,2020 toți cei interesați au asteptat și au primit răspunsul Curții, care insa a raspuns doar la prima întrebare, solutia data acesteia făcând inutilă analizarea celoralte două. Multe dosare supendate, își vor relua cursul.
O normă supletivă – precum articolul 1578 din Codul Civil – poate constitui, în principiu, o normă „obligatorie” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13. În această privință, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.
Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.
Astfel că Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.
[1] Excluderea acestor clauze de la verificare este statuată și în jurisprudența anterioară a CJUE:
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi) 21 martie 2013, În cauza C 92/11, RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein Westfalen eV: „26 Astfel, după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință.
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea) 30 aprilie 2014, in cauza C 280/13, Barclays Bank SA împotriva Sara Sánchez García, Alejandro Chacón Barrera: „Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora” – s.n.
