Controverse și soluții privind prescripția dreptului material al creditorului de a obține reluarea executării silite potrivit art. 705 alin. (1)  C. proc. civ.  

Prof. univ. dr. Marieta Avram,  avocat Baroul București

Cristian David Samoilă, consilier juridic BRD-GSG

1.  Sinteza problemelor

Potrivit art. 703  alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ”Executarea silită încetează dacă: 2. nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri;”, iar art . 705 alin. (1) stabilește că: ” (1) În cazurile prevăzute la art. 703 alin. (1) pct. 2 se poate cere reluarea executării silite, înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită.”

În sinteză, în doctrină și în practica judecătorească sunt două mari probleme de drept  controversate legate de interpretarea și aplicarea acestor dispoziții legale, care privesc materia prescripției dreptului de a obține executarea silită, mai exact de începutul și cursul prescripției, și anume: 

1. data de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de a  relua executarea silită în cazul încetării executării silite în temeiul art. 703 alin. (1)  pct. 2 C. proc. civ.;
2. corelația între suspendarea prescripției dreptului de a obține executarea silită și încetarea executării silite în temeiul art. 703 alin. (1)  pct. 2 C. proc. civ. 

Prima problemă a fost rezolvată în practică în mod empiric, în sensul că, după încetarea executării silite în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., creditorul trebuie să facă cererea de reluare a executării silite în termenul de prescripție de 3 ani de la data încheierii de încetare a executării silite. Ceea ce a dezbinat practica judecătorească și doctrina este fundamentarea juridică a acestei soluții. În acest context, a fost avansată și discutată teza controversată conform căreia încheierea de încetare a executării silite ar fi ea însăși un act de executare silită, astfel încât, în aplicarea art. 709 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., cursul prescripției ar fi întrerupt prin acest ultim act de executare, urmând ca, de la data acestei încheieri, creditorul să facă cererea de reluare a executării silite înăuntrul unui nou termen de prescripție. Dincolo de disputa privind natura juridică a încheierii de încetare a executării silite, considerăm că determinarea momentului de la care începe să curgă un nou termen de prescripție a dreptului de a obține executarea silită nu depinde de calificarea acestei încheieri ca fiind un act de executare silită, ci pur și simplu de interpretarea corectă a art. 705 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la reluarea executării silite după încetarea executării silite în cazul prevăzut de art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., precum și de aplicarea normală a regulilor în materie de prescripție.

A doua problemă presupune, la rândul ei, delimitarea clară între suspendarea prescripției dreptului de a obține executarea silită și suspendarea executării silite (chestiuni care nu se confundă), precum și justa relație între suspendarea prescripției și întreruperea prescripției,  inclusiv în materia executării silite, aceasta din urmă fiind, de asemenea, în principal o problemă de drept substanțial, iar nu o problemă de procedură civilă.    

Acestor două probleme li se adaugă a treia chestiune controversată care apare în ipoteza în care, după încetarea executării silite, creditorul reia executarea silită și privește posibilitatea invocării de către debitor, în cadrul celei de-a doua proceduri de executare silită, a prescripției dreptului de a obține executarea silită care s-ar fi împlinit anterior încetării executării silite și pe care debitorul nu a invocat-o în cursul primei executări silite.   

Cu titlu prealabil, precizăm că, în opinia noastră, astfel cum va rezulta din analiza și soluțiile pe care le propunem, este important ca problemele de drept să fie corect calificate și încadrate juridic. Prescripția, inclusiv prescripția dreptului de a obține executarea silită, este o instituție de drept substanțial și, de aceea, soluționarea oricăror chestiuni legate de cursul prescripției trebuie să se facă pe baza dispozițiilor speciale din Codul de procedură civilă referitoare la prescripție, coroborate cu dispozițiile din Codul civil care constituie dreptul comun și cu care se completează Codul de procedură civilă, potrivit art. 2.516 alin. (2) C. civ. și art. 711 C.proc.civ., interpretate în litera, dar și în spiritul lor.

Încercarea de a rezolva problemele legate de cursul prescripției dreptului de a obține executarea silită exclusiv prin noțiuni și concepte de drept procesual civil, oricât de seducător ar fi actul de imagistică juridică, prezintă un dublu risc științific și practic: pe de o parte, conduce la deformarea inevitabilă fie a noțiunilor de drept substanțial, fie a noțiunilor de procedură civilă, iar, pe de altă parte, chiar dacă rezolvă punctual unele chestiuni controversate, generează prin ricoșeu alte probleme spinoase și chiar erori de interpretare și aplicare a legii.

B. Încheierea de încetare a executării silite nu este act de executare. Controverse. Natură și regim juridic unitar. Lipsa unor derogări legale  

Cu titlu prealabil, precizăm că, atunci când analizăm natura juridică și efectele încheierii/procesul-verbal de încetare a executării [art. 703 alin. (2) C. proc. civ. actual / art. 371⁵ C.proc.civ. 1865 și art. 53 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, în varianta legii anterioară intrării în vigoare a C. proc. civ. actual][1] avem în vedere doar situația în care executarea silită a încetat pentru motivul lipsei de bunuri/venituri urmăribile sau în cazul imposibilității de valorificare a bunurilor urmăribile [art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. actual / art. 371⁵ lit. b) C. proc. civ. 1865].

Într-adevăr, dacă ar fi vorba despre ipoteza încetării procedurii pe temeiul anulării executării silite [art. 703 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.], fie nu mai există o miză pentru a discuta despre calificarea actului executorului prin care se închide dosarul execuțional, precum în situația în care executarea a fost anulată pe motivul prescrierii creanței, fie, dacă executarea silită a fost anulată pe motive procedurale (de exemplu, necompetența executorului judecătoresc), încercarea de a salva creanța de la sancțiunea prescripției – în condițiile în care cererea de executare silită fusese formulată aproape de împlinirea termenului de prescripție, iar, ca efect al anulării executării silite, prescripția se consideră a nu fi fost întreruptă prin cererea de executare [art. 709 alin. (3) C.proc.civ.] – va consta în formularea, în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a executării (inițiale), a unei noi cereri de executare silită, pentru a fi recâștigat efectul întreruptiv de prescripție al primei cereri de executare silită, astfel cum rezultă din aplicarea dispozițiilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. la care, între alte norme aplicabile și prescripției dreptului de a obține executarea silită, trimit prevederile art. 711 C. proc. civ.

S-ar putea considera, pe bună dreptate, că problema privind natura juridică a acestei încheieri și-a consumat interesul teoretic și practic, având în vedere că s-a discutat destul de mult despre această chestiune, soluția fiind argumentată în mod ingenios și împărtășită de reputați specialiști ai procedurii civile (executării silite). [2]

Problema de drept enunțată, cu toate implicațiile ei, nu a făcut încă obiectul unei decizii prin care instanța supremă, printr-unul din cele două mecanisme stabilite de Codul de procedură civilă, să o soluționeze cu cea mai înaltă  (constituțională) autoritate de interpretare și aplicare unitară a legii, însă a intrat în atenția judecătorilor care au participat la Întâlnirea din 23-24 septembrie 2024 a președinților secțiilor civile ale ÎCCJ și ale curților de apel, organizată de Institutul Național al Magistraturii.[3] Opinia I.N.M. a fost în sensul că procesul-verbal sau, după caz, încheierea executorului judecătoresc de încetare a executării silite nu constituie act de executare susceptibil de a întrerupe cursul prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită.

Participanții la întâlnirea organizată de I.N.M. și-au însușit în majoritate Opinia I.N.M., cei rămași în minoritate apreciind că încheierea executorului judecătoresc de încetare a executării silite constituie act de executare susceptibil de a întrerupe cursul prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită.

De aici și interesul de a relua succint această chestiune, în ideea de a completa tabloul argumentelor în sensul în care încheierea de încetare a executării silite nu este un act de executare silită.   

Codul de procedură civilă nu oferă o definiție a actului de executare. În lipsa unei definiții legale, în doctrină[4] s-a arătat că, plecând de la scopul său care, în fond, definește esența acestuia, actul de executare este cel prin care executorul judecătoresc indisponibilizează sau procedează la valorificarea bunurilor urmăribile ale debitorului. În mod evident, sunt acte de executare: cererea prin care executorul judecătoresc solicită notarea urmăririi silite în cartea funciară a imobilului [art. 822 alin. (1) C.proc.civ.], procesul-verbal de situație [art. 829 alin. (1) C.proc.civ.] sau cererea executorului judecătoresc prin care solicită deschiderea cărții funciare în care va fi înscris imobilul urmărit [art. 829 alin. (2) C.proc.civ.], căci fără acestea nu s-ar putea ajunge la valorificarea propriu-zisă a imobilului urmărit, actele precum procesul-verbal de sechestrare a bunurilor mobile (art. 744 C.proc.civ.) și cererea de înscriere a sechestrului în RNPM sau alte registre de publicitate (art. 742 C.proc.civ.), licitațiile organizate în vederea valorificării bunurilor mobile (art. 769 C.proc.civ.) sau imobile (art. 846 C. proc. civ.) urmărite, adresa de înființare a popririi și reținerile/consemnările efectuate de terțul poprit (art. 783 și 787 C. proc. civ.) etc.  Având în vedere că sunt îndeplinite în același scop al realizării dreptului de creanță al creditorului urmărit,  considerăm că trebuie asimilate actelor de executare și actele efectuate de executorul judecătoresc în temeiul art. 660 C.proc.civ., precum cererea prin care executorul judecătoresc ar solicita informații unui terț în legătură cu eventuala sumă de bani pe care acesta ar datora-o debitorului urmărit sau interogarea platformei PatrimVen pentru a identifica bunurile și veniturile urmăribile ale debitorului, căci, pentru a le indisponibiliza, este necesar ca, mai întâi, executorul să cunoască existența acestora.

Dacă ceea ce definește actul de executare este scopul realizării dreptului de creanță în vederea căruia este îndeplinit, este mai greu de înțeles cum s-ar putea ajunge la concluzia că și încheierea de încetare a executării silite are natura unui act de executare[5].

De altfel, acesta este și argumentul principal reținut în opinia majoritară a I.N.M.

Suntem de părere că, în concepția actualului Cod de procedură civilă (ca și a Codului de procedură civilă de la 1865, după modificarea adusă acestuia prin OUG nr. 138/2000), actul executorului prin care se dispune încetarea executării silite este un act de procedură menit să ateste că procedura execuțională a ajuns la final, fiind în prezența unuia dintre cazurile prevăzute la art. 703 alin. (1) C. proc. civ.

Suplimentar, în susținerea acestei opinii, faptul că încheierea de încetare a executării silite nu este un act de executare rezultă, în primul rând, cu și mai multă claritate dacă avem în vedere temeiurile de încetare a executării la care se referă pct. 3, 4 și 5 din alin. (1) al art. 703  C. proc. civ. Într-adevăr, în situația în care creditorul urmăritor renunță la executare, prin ipoteză, executorul judecătoresc nu ar mai putea efectua (încă) un act de executare, ceea ce înseamnă că, printr-un act de procedură care asigură disciplina organizării unui dosar execuțional, se stabilește că, în aplicarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, creditorul urmăritor nu mai dorește continuarea procedurii execuționale care a format obiectul dosarului execuțional respectiv. Tot astfel, executorul judecătoresc nu ar mai putea efectua un act de executare în situația în care, în calea de atac, s-a desființat hotărârea judecătorescă care a reprezentat temeiul executării silite sau dacă s-a admis o acțiune în desființarea actului juridic civil care, potrivit unei dispoziții exprese a legii, face parte din categoria titlurilor executorii nejurisdicționale și, astfel, a putut reprezenta fundamentul executării silite. Iar dacă se anulează, din motive de fond (spre exemplu, prescripția dreptului de a obține executarea silită) sau din motive procedurale (de pildă, necompetența executorului judecătoresc învestit), procedura execuțională care s-a întemeiat pe un titlu executoriu valabil, în mod evident, încheierea de încetare a executării silite nu ar mai putea fi considerată un act de executare, căci ar fi de neconceput ca, deși executarea silită s-a anulat, executorul judecătoresc să mai efectueze, ulterior hotărârii definitive de anulare a executării, un act de executare valabil. Iată de ce, și în ipoteza încheierii de încetare a executării silite emise pe motivul insolvabilității debitorului/imposibilității de valorificare a bunurilor urmărite ale acestuia, trebuie admis, pentru identitate de rațiune, că acest act al executorului nu este și nu poate fi un act de executare propriu-zis și nici un act asimilat acestuia, ci este actul de procedură specific prin care executorul judecătoresc, constatând că executarea silită nu mai poate continua din cauza epuizării actelor de executare ce au putut fi săvârșite în procedura de urmărire silită respectivă, se dezînvestește de procedura execuțională cu care fusese învestit de către creditor prin cererea de executare silită (tot un act de procedură, dar nu un act de executare).

 Aceasta înseamnă că natura juridică a încheierii de încetare a executării silite este una și aceeași, oricare ar fi cazul de încetare a executării silite, neexistând nicio rațiune logică ca, pe cale de interpretare, să se ajungă la concluzia că încheierea de încetare a executării nu este act de executare, în mod evident, în niciunul dintre cazurile de încetare a executării silite reglementate de alin. (1) al   art. 703 C. proc. civ., cu excepția unui singur caz, și anume al încheierii de încetare a executării silite pe motivul lipsei bunurilor urmăribile sau a imposibilității de valorificare a bunurilor debitorului. Excepțiile trebuie să fie expres prevăzute de legiuitor, iar legiuitorul nu a prevăzut o asemenea excepție.  

În al doilea rând, un argument suplimentar în sensul că încheierea de încetare a executării silite nu este un act de executare rezultă și din faptul că legiuitorul a reglementat în mod expres și unitar regimul juridic al încheierilor emise de executorul judecătoresc care pot forma obiectul contestației la executare. Tocmai pentru că încheierea prin care executorul judecătoresc dispune oricare din măsurile arătate în dispozițiile alin. (1) al art. 657 C. proc. civ. – amânarea, suspendarea, încetarea executării silite etc. – nu reprezintă un act de executare silită, legiuitorul a  stabilit în mod expres, potrivit dispozițiilor art. 657 alin. (3) C. proc. civ., că și un astfel de act de procedură al executorului este supus contestației la executare – calea de atac specifică în faza executării silite. De asemenea, faptul că încheierea executorului nu este act de executare rezultă și din distincția expresă pe care legiuitorul o face între aceste două categorii de acte de procedură, reluată fără echivoc în cuprinsul art. 712 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia, ”[î]mpotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.” 

 Întrucât încheierea de încetare a executării silite nu este act de executare, pe cale de consecință, apreciem că, în mod corect, în Opinia I.N.M., s-a reținut că încheierea nu este susceptibilă de a produce efectul întreruptiv de prescripție a executării silite, având în vedere și argumentul că această cauză de întrerupere nici nu este expres prevăzută de art. 709 C.proc.civ.,  ceea ce înseamnă că problema privind prescripția dreptului creditorului de a relua executarea silită poate și chiar trebuie să fie analizată în mod autonom, prin aplicarea regulilor de drept substanțial din materia prescripției cuprinse în Codul de procedură civilă și, în completare, în Codul civil. Cu siguranță, calificarea juridică a încheierii de încetare a executării silite ca act de executare silită ar rezolva în mod magic, pe scurtătură, prin eliminare și simplificare, problemele legate de prescripția reluării executării silite, doar că, volens noles, drumul mai lung și mai  anevoios al interpretării și aplicării corecte a normelor de lege lata în materie de prescripție rămâne totuși cel mai sigur dintre toate și, în definitiv, cu neputință de ocolit.         

Aceasta nu înseamnă că încheierea de încetare a executării silite nu ar produce efecte juridice semnificative,  pe care le vom pune în lumină în analiza noastră, și care chiar trebuie să fie avute în vedere în analiza prescripției dreptului creditorului de a obține reluarea executării silite, ci doar faptul că întreruperea cursului prescripției dreptului de a obține executarea silită nu este un efect al acestei încheieri, nefiind aplicabile prevederile art. 709 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit căruia prescripția se întrerupe pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de procedură.    

C. Interpretarea și aplicarea  art. 705 alin. (1) C.proc.civ. Dreptul creditorului de a obține reluarea executării silite. Data de la care începe să curgă termenul de prescripție a executării silite  

1. Efectele încheierii de încetare a executării silite

Dezlegarea problemelor de drept în materia prescripției presupune, în opinia noastră, o interpretare și aplicare corectă a art. 705 alin. (1) C. proc. civ. [6]

Reamintim că, din păcate, tocmai acest text a fost considerat drept bază tocmai pentru a argumenta faptul că încheierea de încetare a executării silite ar fi act de executare. În realitate, pornind de la premisa că încheierea de încetare a executării nu este act de executare, art. 705 alin. (1) C. proc. civ. rămâne în continuare, în mod neîndoielnic, temeiul de drept principal pentru a rezolva chestiunile legate de prescripția dreptului creditorului de a relua executarea silită. 

Potrivit art. 705 alin. (1) C. proc .civ., ”în cazurile prevăzute la art. 703 alin. (1) pct. 2 se poate cere reluarea executării silite, înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită.”

  Considerăm că încheierea de încetare a executării silite în cazul prevăzut de art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., la care textul face trimitere, este un act de procedură de care legea însăși leagă în mod neîndoielnic mai multe efecte juridice:

• efectul extinctiv, în sensul că stinge/încetează executarea silită pe care creditorul a început-o și dezînvestește executorul judecătoresc, cu precizarea că această încetare a executării silite nu este una definitivă, absolută;
• efectul constitutiv[7], deoarece  se naște dreptul creditorului de a relua executarea silită, având în vedere că titlul executoriu nu și-a pierdut forța executorie prin încetarea executării silite. Modul concret în care se realizează reluarea executării silite, din punct de vedere administrativ, fie în cadrul aceluiași dosar de executare, fie prin inițierea unei noi executări silite,  nu prezintă relevanță, pentru că, în oricare variantă, în substanța ei, este vorba de o nouă executare silită, iar nu doar de o continuare a vechii executări silite. Opțiunea legiuitorului pentru această soluție este justificată prin aceea că, deși, în mod tradițional, creditorul este acela care trebuie să suporte riscul insolvabilității debitorului, respectiv al imposibilității de valorificare a bunului, o soluție drastică de încetare absolută și definitivă a executării silite pe acest temei ar fi fost profund inechitabilă, deoarece ar fi condus practic la pierderea de către creditor a caracterului executoriu al titlului executoriu, astfel încât obligația din titlu nu ar mai fi putut fi realizată niciodată în viitor, chiar dacă debitorul ar fi devenit ulterior solvabil sau impedimentul legat de valorificare bunului ar fi încetat. Pe de altă parte, date fiind aceste piedici severe în executarea silită, nu s-ar justifica nici menținerea doar formală și sine die a  procedurii de executare silită și a dosarului pe rolul executorului judecătoresc, în cadrul căruia, în realitate, nu se mai pot face acte de executare. Aceste două efecte speciale împerecheate ale încheierii de încetare a executării silite sunt, așadar, reflexul juridic al soluției de compromis pentru care a optat legiuitorul, pentru a concilia toate interesele în prezență;
• efectul declarativ, care constă în faptul că încheierea de încetare a executării silite, motivată în fapt și în drept, cu arătarea cauzei de încetare și comunicată părților,   astfel cum prevede art. 703 alin. (2) C. proc. civ., constată în cuprinsul ei,  insolvabilitatea debitorului sau imposibilitatea de valorificare a unor bunuri, împrejurări de fapt care sunt în același timp și cauze de suspendare a cursului prescripției, potrivit art. 708 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Constatând această situație de fapt, încheierea de încetare a executării silite are o incontestabilă valoare ad probationem pentru creditorul care invocă beneficiul suspendării cursului prescripției. 

Faptul că, pe de o parte, încetează executarea silită, iar, pe de altă parte, creditorul poate cere reluarea executării silite, are drept consecință fragmentarea/divizarea procedurii unitare a executării silite în mai multe proceduri de executare succesive și constituie totodată o veritabilă excepție legală[8] de la principiul unicității executării silite, consacrat de art. 622 alin. (3) și (4) C. proc. civ., potrivit căruia executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare și are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului creditorului stabilit prin titlul executoriu, fiind evident că, în cazul analizat, executarea silită odată începută cu sesizarea executorului judecătoresc, prin derogare de la regulă, nu mai durează până la realizarea dreptului creditorului.  

Dintre cele trei efecte ale încheierii de încetare a executării silite, cel mai evident, dar și cel mai puțin analizat (tratat de regulă ca fiind subînțeles) este chiar efectul constitutiv pe care legea îl leagă de acest act procedural, respectiv nașterea dreptului creditorului de a cere reluarea executării silite.

În planul prescripției, regula este cea prevăzută de art. 706 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită, care, în cazul hotărârilor judecătorești și arbitrale este data rămânerii lor definitive.

În cazul încetării executării silite pe temeiul art. 703 pct. 2 C. proc. civ., legiuitorul a prevăzut   că, ulterior, creditorul poate cere reluarea executării silite, ”înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită”.

Dată fiind fragmentarea/divizarea procedurii executării silite în mai multe posibile proceduri de executare silită succesive, considerăm că, în cazul special pe care îl analizăm, însuși dreptul material al creditorului la acțiunea executorie dobândește o configurație specială, în sensul că acesta presupune nu doar prerogativa creditorului de a formula cererea inițială de executare silită (prerogativă pe care și-a exercitat-o), ci și prerogativa de a formula, în viitor, cererea de reluare a executării silite după încetare, care este, practic o nouă formă de manifestare a dreptului material al creditorului de a obține executarea silită. Aceasta înseamnă că, în exercitarea lui, acest drept se poate concretiza, pe axa timpului, în multe executări silite succesive, cu mai multe încheieri de încetare a executării, respectiv mai multe cereri de reluare a executării silite, fără să existe o limită legală maximă de executări silite în timp, pentru un creditor perseverent care nu dorește să renunțe la dreptul de a obține executarea silită prin asumarea benevolă a riscului insolvabilității/imposibilității valorificării bunului.      

Problema principală care se ridică este, așadar, de a stabili la care drept se raportează legiuitorul atunci când se referă la faptul că se poate relua executarea silită ”înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită”  și care este regula care, în mod normal, se aplică pentru a stabili momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru reluarea executării silite. Sunt posibile două interpretări.

• Prima interpretare: prescripția se raportează la noul drept al creditorului de a relua executarea silită născut la data încheierii de încetare a executării silite

 Într-o primă interpretare posibilă a art. 705 alin. (1) C.proc.civ., se poate susține cu suficient temei că problema prescripției dreptului de a obține executarea silită după încetarea executării silite privește acest drept nou, special al creditorului de a obține reluarea executării silite, ca și componentă a dreptului material al creditorului la acțiunea executorie (dreptul de a obține executarea silită), drept care s-a născut de la data încheierii de încetare a executării silite.

 S-ar putea, astfel, considera că efectul extinctiv al executării silite începute și eșuate se traduce, în planul dreptului substanțial, în stingerea dreptului material la acțiunea executorie care a fost exercitată prin cererea inițială de executare silită în cadrul procedurii de executare silită care a încetat și nașterea unui nou drept material la acțiunea executorie în conținutul căruia intră noua prerogativă a creditorului de a formula o cerere de reluare a executării silite, în condițiile în care titlul executoriu nu și-a pierdut forța executorie prin încetarea executării silite.

Aceste două efecte în oglindă ale încheierii de încetare a executării silite în cazul prevăzut de art. 703 pct. 2 C. proc. civ.  se produc practic simultan.  

Mai întâi, prin formularea ”înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită”, în mod evident,legiuitorul nu putea să aibă în vedere prescripția care a început să curgă în trecut, odată cu nașterea dreptului creditorului de a obține executarea silită. Prin ipoteză, regula aplicabilă nu mai poate să aibă ca reper momentul inițial, obiectiv prevăzut la art. 706 alin. (2) C. proc. civ., respectiv data când s-a născut dreptul de a obține executarea silită, regulă care s-a aplicat în cadrul primei executării silite, pentru că momentul respectiv al nașterii dreptului de a obține executarea silită s-a epuizat și executarea silită astfel începută a încetat.

Regula prevăzută la art. 706 alin. (2) C. proc. civ. poate fi, însă, avută în vedere, dacă admitem că, prin încetarea executării silite, dreptul creditorului de a obține executarea silită în temeiul aceluiași titlu executoriu se reconfigurează ca un drept nou al creditorului de a obține reluarea executării silite, și atunci se poate fixa ca dată a nașterii acestui nou drept chiar data încheierii de încetare a executării silite. Aceasta înseamnă că regula de la art. 706 alin. (2) C. proc. civ. nu este înfrântă, ci, dimpotrivă, își găsește o deplină aplicare în raport cu dreptul creditorului de a obține reluarea executării silite, după încetare.    

Momentul nașterii dreptului creditorului de a relua executarea silită/de a obține o nouă executare silită nu poate să fie momentul ulterior încetării executării silite la care va înceta impedimentul la executare (debitorul a dobândit bunuri sau a încetat imposibilitatea valorificării lor), deoarece acesta este un moment incert pe care creditorul nu îl poate cunoaște pentru a acționa, astfel încât ar fi profund nedrept ca acesta să sufere sancțiunea prescripției dreptului de a obține executarea silită, în condițiile în care nici nu știa că situația debitorului s-a schimbat acesta devenind, de exemplu, solvabil, și că, la rândul lui, putea și trebuia să facă cerere de reluare a executării silite. O interpretare în acest sens nu poate fi reținută, pentru că ar înfrânge principiul consacrat de art. 2.523 C. civ., potrivit căruia prescripția începe să curgă ”de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.[9]

Prin urmare, în cazul analizat, (re)nașterea dreptului creditorului de a obține executarea silită prin reluarea executării silite nu poate avea ca reper obiectiv decât data încheierii de încetare a executării silite. 

În al doilea rând, interpretarea pe care o propunem,în sensulcă prescripția la care se referă art. 705 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere dreptul de a cere reluarea executării silite, născut la data încheierii de încetare a executării silite, se armonizează cu prevederile art. 709 alin. (1) C. proc.civ. care, reglementând efectul întreruptiv al cursului prescripției, distinge între ipoteza de la pct. 2, respectiv ”pe data depunerii cererii de executare” și ipoteza de la pct. 5, respectiv ”pe data depunerii cererii de reluare a executării silite”, ceea ce înseamnă că legiuitorul  însuși a autonomizat cererea de reluare a executării silite față de cererea de executare silită (deși, în substanța ei, este tot o veritabilă cerere de executare silită!), conferindu-i un efect propriu de întrerupere a prescripției. Prin urmare, efectul de întrerupere a prescripției nu îl produce încheierea de încetare a executării silite, ci doar actul unilateral de voință al creditorului manifestat în cererea de reluare a executării silite, cum, de altfel, este și normal. Faptul că legiuitorul a prevăzut expres acest caz de întrerupere a cursului prescripției susține interpretarea în sensul că, de la data încheierii de încetare a executării silite, vorbim de nașterea unui  veritabil nou drept material la acțiune al creditorului, respectiv dreptul de a obține reluarea executării silite și acesta este un drept prescriptibil, cursul prescripției proprii acestui drept putând fi întrerupt prin cererea de reluare a executării silite.

Împrejurarea că legiuitorul a uzat de formularea generică ”înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită” nu infirmă această interpretare, deoarece, prin această formulare nu s-a făcut altceva decât să întărească ideea că termenul de prescripție în care creditorul poate să ceară reluarea executării silite este tot termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, nefiind util și nici oportun să se reglementeze un termen special de prescripție (mai scurt sau mai lung) pentru dreptul de a cere reluarea executării silite și nici vreun alt termen maximal de decădere. Pe de altă parte, legiuitorul nici nu a spus că ar fi ”același termen de prescripție a dreptului de a cere executarea silită”, care a început să curgă de la nașterea originară a acestui drept în conformitate cu art. 706 alin. (2) C. proc. civ., nici că ar fi ”un nou de termen de prescripție a dreptului de a cere executarea silită”, ci a folosit o exprimare neutră pentru a întări faptul că acest drept este unul prescriptibil în aceleași condiții ca și dreptul originar de a obține executarea silită, tocmai pentru că oricare altă formulă ar fi riscat să genereze tot atâtea și poate chiar și mai multe controverse.   

 Rezultă că sunt suficiente argumente raționale pentru a susține teza că, în realitate, de la data încheierii de încetare a executării silite (privită ca act pur procedural, și nu ca act de executare), în cazul analizat, se naște dreptul creditorului de a cere reluarea executării silite, că acest drept conferit de lege este prescriptibil, astfel încât trebuie exercitat în termenul legal de prescripție prevăzut de lege pentru dreptul de a obține executarea silită și că prescripția acestui drept se întrerupe prin însăși cererea de reluare a executării silite[10], ca act de procedură normal de exercitare a acestui drept.    

În continuare, dacă admitem că, de la data încheierii de încetare a executării silite, în cazul prevăzut de art. 703 alin. (1) pct.2 C. proc. civ., se naște dreptul creditorului la reluarea executării silite și că, de la data nașterii acestui drept, ar trebui să înceapă să curgă termenul de prescripție, problema care se pune, este aceea de a stabili care este, în planul prescripției acestui drept, relevanța dispozițiilor art. 708 pct. 3 C. proc. civ. care prevede că prescripția se suspendă ”cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care nu au putut fi valorificate ori își sustrage veniturile și bunurile de la urmărire”. Având în vedere efectul declarativ al încheierii de încetare a executării silite care, practic, constată în fapt existența, la data încetării executării silite, fie a insolvabilității debitorului, fie a imposibilității de valorificare a unor bunuri ale debitorului, rezultă că, în realitate, aceste cauze de suspendare a cursului prescripției dreptului creditorului de a obține o nouă executare silită amână chiar începutul cursului noii prescripții care, astfel, nu ar putea să înceapă efectiv să curgă de la data încheierii de încetare a executării silite. În acest sens, devin aplicabile dispozițiile art. 2.532 C. civ. din care rezultă că, în prezența unui caz de suspendare, ”prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă”.

Având în vedere și regula cuprinsă în dispozițiile art. 2.535 C. civ., potrivit căreia ”suspendarea prescripției poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere”, întrucât momentul ulterior încetării executării, la care debitorul poate să devină solvabil sau la care poate să înceteze imposibilitatea valorificării unor bunuri este incert, în realitate creditorul nu poate să se bazeze în orb pe beneficiul suspendării, astfel încât el, oricum, trebuie să formuleze cererea de reluare a executării silite în termenul de prescripție de 3 ani de la data încheierii de încetare a executării silite. 

Aceasta nu înseamnă că dispozițiile legale privind suspendarea cursului prescripției ar deveni inaplicabile și că nu ar putea fi invocate de creditor, ci doar că, pentru a se putea verifica și constata încetarea cauzei de suspendare a cursului prescripției este necesar să existe cadrul formal al procedurii de executare silită declanșate în baza cererii de reluare a executării silite. De exemplu, dacă creditorul formulează cererea de reluare a executării silite după mai mult de 3 ani de la data încheierii de încetare a executării silite, nu înseamnă că, în mod automat, s-ar fi împlinit termenul de prescripție a dreptului de a obține reluarea executării silite și că dreptul său s-ar fi prescris. În ipoteza în care executorul judecătoresc investit cu cererea de reluare a executării silite constată că debitorul tot nu a dobândit bunuri, înseamnă că termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit, pentru că, în realitate, nici nu a început să curgă, având în vedere tocmai cauza de suspendare prevăzută de art. 708 pct. 3 C. proc. civ., pe care creditorul o poate invoca în beneficiul său. În acest caz, executorul judecătoresc va putea să dea din nou o încheiere de încetare a executării silite, care deschide creditorului calea unei noi cereri de reluare a executării silite. Dacă, însă, între timp, debitorul insolvabil a dobândit bunuri sau venituri care pot fi urmărite, având în vedere că, de la data respectivă, a încetat cauza de suspendare și a început să curgă termenul de prescripție a dreptului de a se relua executarea silită, urmează să se verifice, în funcție de data cererii de reluare a executării silite, dacă aceasta a fost sau nu făcută în termenul de prescripție și, respectiv, dacă poate produce sau nu efectul de întrerupere a cursului prescripției.

De exemplu, dacă după un an de la încetarea executării, debitorul dobândește bunuri sau venituri urmăribile, dar creditorul formulează cererea de reluare a executării abia după 5 ani de la încetarea executării, dreptul de a cere reluarea executării silite este prescris, astfel încât debitorul poate să facă cu succes contestație la noua executare silită. Iată de ce, dat fiind că data dobândirii de către debitor a bunurilor ce pot fi urmărite nu este previzibilă pentru creditor, acesta trebuie să formuleze cererea de reluare a executării silite în termenul de 3 ani de la data încheierii de încetare a executării silite, fără a exclude, însă, diversitatea de situații practice posibile și numeroasele variabile factuale care pot fi luate în considerare pentru a marca momentul de la care încetează suspendarea cursului prescripției și începe efectiv să curgă termenul de prescripție, ținând cont că suspendarea cursului prescripției este pentru creditor un beneficiu pe care îl poate invoca.

De altfel, mecanismul logico-juridic al prescripției aplicabile în acest caz nu diferă față de cel din dreptul comun, știut fiind că întotdeauna, în analiza prescripției, în prima etapă a raționamentului juridic se stabilește și se calculează termenul de prescripție raportat la data nașterii dreptului material la acțiune, ceea ce nu înseamnă, însă, că în mod automat, dreptul este prescris prin simpla curgere a timpului, deoarece, în etapa a doua a raționamentului juridic trebuie să se verifice, în beneficiul creditorului care o invocă, dacă a intervenit sau nu o cauză de suspendare sau de întrerupere care a modificat cursul prescripției, în funcție de care se stabilește, abia în final, dacă termenul de prescripție s-a împlinit sau nu și dacă  dreptul este sau nu prescris.

În opinia noastră, această interpretare a dispozițiilor art. 705 alin. (1) C. proc. civ. se coroborează cu toate normele incidente din materia prescripției, cuprinse în Codul de procedură civilă și în Codul civil, remarcându-se că, în ceea ce privește rezultatul practic, fundamentează legal raționamentul care leagă prescripția dreptului de a cere reluarea executării silte de data încheierii de încetare a executării silite, fără însă a recurge la calificarea acestei încheieri ca fiind act de executare silită.  

Cu toate acestea, se pare că și în ceea ce privește mecanismul suspendării cursului prescripției s-au născut opinii divergente în practica judiciară.[11]

Opinia contrară celei pe care o împărtășim și pe care am expus-o mai sus în prezentul studiu este în sensul că: ”emiterea încheierii de încetare a executării silite de executorul judecătoresc în condiţiile art. 703 alin. 1 pct. 2, respectiv din cauza lipsei de bunuri urmăribile ale debitorului nu conduce la suspendarea termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită. Conform acestei opinii, doar prin emiterea unei încheieri de suspendare a executării silite, la cererea creditorului (conform art. 701 alin. 2 C. proc. civ.), cursul termenului de prescripţie a executării silite se suspendă din cauza lipsei de bunuri ale debitorului, data emiterii încheierii de suspendare reprezentând momentul de la care se suspendă cursul termenul de prescripţie. Articolul 708 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă (suspendarea prescripţiei) îşi are aplicabilitate cât timp nu a intervenit încetarea executării silite ca urmare a constatării lipsei bunurilor urmăribile, iar executorul, respectiv creditorul, efectuează în continuare acte de identificare ale unor eventuale bunuri ale debitorului ce pot fi puse în executare. A interpreta că prin emiterea încheierii de încetare a executării silite pe motivul lipsei de bunuri urmăribile ale creditorului se suspendă cursul termenului de prescripţie a executării silite ar conduce la plasarea debitorului într-o poziţie injustă generată de posibilitatea de a fi supus executării silite în baza aceluiaşi titlu executoriu într-un termen incert, chiar îndelungat, care ar ţine strict de voinţa creditorului. În plus, se consideră că emiterea încheierii de încetare a executării silite pentru lipsa bunurilor urmăribile echivalează cu o desistare voluntară a creditorului şi implicit curgerea unui nou termen de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită de 3 ani, începând cu data ultimului act de executare silită efectuat.”

    Nu putem să nu remarcăm că, în această opinie, din nou se confundă planul dreptului material al prescripției cu cel procesual.

În primul rând, este evident că nu se poate reține că încetarea executării silite pe temeiul art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. echivalează cu o renunțare a creditorului la executarea silită, dat fiind că cele două cazuri de încetare a executării silite sunt distinct stabilite de art. 703 alin. (1) și au regimuri juridice diferite, renunțarea creditorului la executare fiind prevăzută la alin. (1) pct. 3. Este important să nu se confunde/contamineze cele două cazuri de încetare a executării silite, cu atât mai mult cu cât însăși ideea că încetarea executării silite ar implica o desistare voluntară a creditorului de executarea silită este lipsită de fundament juridic și factual, din moment ce nu voința unilaterală a creditorului dictează această măsură, ci imposibilitatea obiectivă de a continua procedura de executare silită din lipsa bunurilor sau a impedimentelor obiective la valorificarea bunului urmărit.[12]  

În al doilea rând, această opinie pornește de la premisa greșită că, în opinia contrară, s-ar susține că încheierea de încetare a executării silite ar conduce la suspendarea termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită. Astfel cum am arătat, nu această încheiere constituie cauza suspendării cursului prescripției, ci această încheiere doar constată existența cauzei de suspendare a cursului prescripției, care, evident, preexistă emiterii ei, având un efect pur declarativ, de probațiune a unei stări de fapt. Cauza suspendării cursului prescripției este cea prevăzută de art. 708 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și acționează independent de actul de procedură al executorului judecătoresc. Constatarea de către executorul judecătoresc a unei cauze de suspendare a cursului prescripției poate să fie, desigur, utilă creditorului ad probationem, dar nu poate să reprezinte o condiție sine qua non pentru invocarea de către creditor a beneficiului suspendării cursului prescripției.

În al treilea rând,  în interpretarea art. 705 alin. (1) C. proc. civ., care se bazează pe nașterea unui nou drept al creditorului de a cere reluarea executării silite, în cadrul unui nou termen de prescripție de 3 ani, se consideră că această cauză de suspendare a cursului prescripției a avut dublă valență juridică: (i) în cadrul  primei executări silite, a suspendat cursul prescripției raportat la ultimul act de executare care a întrerupt cursul prescripției și care, în mod firesc, nu a mai început să curgă; (ii) raportat la executarea silită pe care creditorul o va relua în termenul de prescripție de 3 ani, de asemenea, creditorul poate invoca beneficiul suspendării cursului prescripției, în sensul că acest termen nu a început să curgă nici după ce s-a dat încheierea de încetare a executării, cât timp a existat impedimentul prevăzut de art. 708 alin. (1) pct. 3. Prin urmare, cât timp cauza de suspendare se menține, în sensul că a intervenit fie înainte de prima executare silită, fie în cadrul primei executări și continuă să se manifeste și după încetarea primei executări și chiar după reluarea executării silite în termenul de 3 ani de la încetarea executării, beneficiul ei poate fi valorificat de creditor în raport cu fiecare executare silită (dacă, desigur, îi este util), neexistând niciun temei de a limita  invocarea beneficiului suspendării prescripției doar în cadrul primei executări silite, numai pe motivul că aceasta a încetat.

În al patrulea rând, considerăm că teza conform căreia, ”numai prin emiterea unei încheieri de suspendare a executării silite, la cererea creditorului (conform art. 701 alin. 2 C. proc civ.), cursul termenului de prescripţie a executării silite se suspendă din cauza lipsei de bunuri ale debitorului, data emiterii încheierii de suspendare reprezentând momentul de la care se suspendă cursul termenului de prescripţie” nu are  bază legală și este chiar în contradicție cu prevederile art. 708 C. proc. civ. în materia suspendării cursului prescripției. Potrivit art. 708 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ, cursul prescripției se suspendă ”pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită de instanță sau de alt organ juridisdicțional competent”, ceea ce  presupune o suspendare a executării pe temeiul art. 701 alin. (1) C. proc. civ., iar nu al alin. (2), pe baza voinței unilaterale a creditorului. Întrucât suspendarea executării silite la cererea creditorului urmăritor nu constituie o cauză de suspendare a cursului prescripției, înseamnă că, în realitate, nu încheierea executorului de suspendare a executării silite la cererea creditorului suspendă cursul prescripției, ci tot insolvabilitatea debitorului sau imposibilitatea valorificării bunurilor, ca simple împrejurări de fapt care pot justifica inacțiunea creditorului, astfel încât nu se înțelege de ce ar fi necesară o asemenea încheiere de suspendare a executării la cererea creditorului pentru ca  aceste cauze de suspendare a cursului prescripției să poată fi invocate de creditor în cazul unei eventuale contestații la executare formulată de debitorul care ar pretinde că dreptul creditorului la reluarea executării s-ar fi prescris.

În sfârșit, faptul că debitorul ar fi expus unei situații generate de ”posibilitatea de a fi supus executării silite în baza aceluiaşi titlu executoriu într-un termen incert, chiar îndelungat, care ar ţine strict de voinţa creditorului” nu este o situație injustă pentru debitor, deoarece este dreptul creditorului de a obține executarea întocmai a obligației din titlul executoriu, după cum, în virtutea principiului disponibilității, doar acesta poate să aprecieze în mod liber dacă dorește sau nu să renunțe la executarea silită, prin asumarea deplină a riscului insolvabilității debitorului sau a imposibilității de valorificare a bunului urmărit.

       În concluzie, suspendarea cursului prescripției în temeiul art. 708 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ. este, astfel cum prevede art. 2.535 C. civ. un beneficiu pe care îl poate invoca creditorul care trebuie să facă dovada cauzei de suspendare, probațiunea putând fi realizată, potrivit dreptului comun, cu orice mijloace de probă, fiind vorba de fapte juridice. În cazul special al încetării executării silite pe temeiul art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., particularitatea constă în aceea că însăși încheierea de încetare a executării silite, motivată de executor în fapt și în drept, constată împrejurarea de fapt ce constituie în același timp și cauză de suspendare a cursului prescripției, astfel încât facilitează creditorului probațiunea. În cazul insolvabilității debitorului trebuie să se facă ulterior și dovada încetării cauzei de suspendare, pentru a se putea stabili dacă dreptul creditorului de a obține executarea silită este sau nu prescris. Astfel, în procedura de executare silită reluată, dacă executorul judecătoresc va reține că, în continuare, debitorul nu are bunuri urmăribile, noua încheiere de încetare a executării silite va îndeplini din nou această funcție probatorie de a constata situația de fapt a lipsei bunurilor, ceea ce înseamnă că subzistă cauza de suspendare a cursului prescripției. Iar dacă, din contră, insolvabilitatea debitorului a încetat,  pe baza demersurilor executorului judecătoresc în cadrul executării silite reluate se va putea stabili și momentul dobândirii bunurilor și al încetării cauzei de suspendare a cursului prescripției care a constat în lipsa bunurilor debitorului, putându-se astfel determina dacă dreptul creditorului era nu sau prescris în raport cu data la care a formulat cererea de reluare a executării silite.

Rezultă încă o dată că determinarea corectă a celor trei efecte ale încheierii de încetare a executării silite și, pe această bază, prima interpretare a art. 705 alin. (1) C. proc. civ. propusă de noi oferă suficiente instrumente juridice pentru a rezolva toate chestiunile practice legate de prescripția dreptului creditorului de a obține executarea silită, fără a fi necesar să se recurgă la mecanisme procedurale sau construcții juridice dincolo de ceea ce prevăd textele legale.                      

• A doua interpretare concurentă, dar totuși diferită: prescripția se raportează nu la încheierea de încetare a executării silite, ci la ultimul act de executare făcut în cadrul primei executări silite 

  A doua interpretare posibilă a art. 705 alin. (1) C. proc. civ., ar fi în sensul că, în realitate, textul nu consacră nașterea unui drept nou al creditorului  la reluarea executării silite, pentru că dreptul de a cere reluarea executării silite nu este decât o componentă a aceluiași drept material originar al creditorului de a obține executarea silită, supus aceleiași prescripții originare care a început să curgă de la data la care s-a născut dreptul de a obține executarea silită, potrivit art. 706 alin. (2) C. proc. civ. 

În această opinie, având în vedere faptul că, potrivit art. 709 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., cursul prescripției se întrerupe pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare[13], s-ar putea susține că, în realitate, chestiunea prescripției ar trebui să se raporteze la data  ultimului act de executare în cadrul primei proceduri de executare silită, fiind, de asemenea, și în această ipoteză, în concurs atât o cauză de întrerupere a cursului prescripției dreptului de a obține executarea silită, cât și o cauză de suspendare a cursului prescripției.  

În acest context, se poate face, prealabil, o distincție, după cum a fost vorba de insolvabilitatea debitorului sau de imposibilitatea de valorificare a bunurilor urmăribile. În cazul acestui din urmă impediment, se poate considera că, oricum, noua prescripție nu se poate raporta decât tot  de la momentul încetării executării silite pe acest temei, deci cererea de reluare a executării silite va trebui formulată într-un termen de 3 ani de la acest moment. Într-adevăr, neexistând în lege un criteriu de apreciere a duratei, ulterior încetării executării silite, a imposibilității de valorificare a bunurilor urmăribile, trebuie admis, prin ipoteză, că, în procedura execuțională reluată, bunul urmărit ar putea fi valorificat, ceea ce înseamnă că prescripția trebuie întreruptă prin cererea de reluare a executării silite formulată în 3 ani de la închiderea dosarului care va fi astfel redeschis.

În schimb, în situația insolvabilității debitorului, se poate admite că prescripția va continua să fie suspendată și ulterior încetării executării silite, atâta vreme cât debitorul nu va avea bunuri/venituri urmăribile. Numai că, în realitate, creditorul urmăritor neavând posibilitatea de a cunoaște situația patrimonială a debitorului decât în cadrul unei executării silite aflate pe rol, în care executorul judecătoresc are abilitarea de a interoga platforma PatrimVen, creditorul tot va trebui să iasă din pasivitate și să formuleze cererea de reluare a executării silite tot în 3 ani de la încetarea executării silite pe motivul insolvabilității debitorului, căci este posibil ca, de exemplu, imediat după încetarea executării silite, debitorul să intre într-un raport de muncă/raport asimilat care generează venituri urmăribile sau să dobândească prin moștenire bunuri care, după eventuala îndestulare a creditorilor moștenirii [art. 1.156 alin. (5) C. civ.], pot fi urmărite și de creditorii personali ai moștenitorului.

Se remarcă faptul că, și în cazul acestei interpretări, prescripția ajunge să fie legată, în definitiv, tot de data încheierii de încetare a executării silite, deși premisa de la care se pornește este că se raportează la data ultimului act de executare săvârșit în procedura de executare silită încetată.  

• Comparație între cele două interpretări ale art. 705 alin. (1) care nu califică încheierea de încetare a executării silite ca act de executare. Avantaje și dezavantaje teoretice și practice. Consecințe

  Comparând cele două posibile interpretări ale art. 705 alin. (1) C. proc. civ., care fac abstracție de calificarea încheierii de încetare a executării silite, rezultă că, în esență, ele conduc, în final, la același rezultat practic, în planul prescripției, în sensul în care au ca fundament teza conform căreia intervenirea cauzei de suspendare a cursului prescripției în beneficiul creditorului amână oricum începutul cursului noii prescripții înăuntrul căreia creditorul trebuie să facă cererea de reluare a executării silite. Ambele interpretări împărtășesc soluția în sensul că cererea de reluare a executării silite oricum ar trebui să fie făcută în termen de 3 ani de la data încetării executării silite, dar cu motivări diferite.  

Cu toate acestea, există diferențe teoretice între cele două opinii, precum și implicații practice, deoarece, dincolo de faptul că ambele interpretări conduc, în final, la soluții concurente, viziunile sunt totuși diferite, ceea ce, fie inhibă, fie generează și unele probleme colaterale.

Prima interpretare pornește de la premisa că, în temeiul art. 705 alin. (1) C. proc. civ.,  se naște un drept nou al creditorului de a cere reluarea executării silite și acest nou drept trebuie exercitat în termenul de prescripție de 3 ani, vechiul drept al creditorului de a cere executarea silită fiind epuizat și stins în cadrul primei executări silite care a încetat. S-ar putea reproșa acestei opinii faptul că dreptul material la acțiunea executorie bazat pe unul și același titlu executoriu este, la rândul lui unic, astfel încât ar trebui să fie asigurată unitatea și continuitatea în ceea ce privește prescripția, fiind vorba de același drept material al creditorului de a obține executarea silită. În realitate, însă, schisma nu o produce interpretul normei, ci a instituit-o chiar legiuitorul care, astfel cum am arătat, a optat pentru soluția de compromis a discontinuității și a divizării executării silite, în sensul încetării executării silite inițiale, urmată de reluarea executării silite. De aceea, într-o logică grefată chiar pe voința legiuitorului, deși este vorba de același același titlu executoriu, după încetarea executării silite, în componența dreptului material la acțiunea executorie trebuie să admitem că intră noul drept al creditorului de a cere reluarea executării silite, care se naște la data încheierii de încetare a executării silite.

În măsura în care se împărtășește această opinie, practic se pot dezlega facil chestiunile care, în prezent, încă dezbină practica judiciară, cele mai importante consecințe fiind următoarele:

-nu mai prezintă relevanță dacă creditorul formulează cererea de reluare a executării silite în cadrul aceluiași dosar sau dacă optează pentru o reluare a executării silite în cadrul unui nou dosar, eventual la un alt executor judecătoresc, deoarece, în realitate, reluarea executării silite exprimă dreptul creditorului de a iniția din nou executarea silită, după încetarea executării silite, fiind vorba în substanța ei de o nouă executare silită, în condițiile în care executarea silită  anterioară a încetat;

-nu mai prezintă relevanță problematica legată de posibilitatea creditorului de invoca în cadrul noii executări silite întreruperea prescripției care a intervenit în executarea silită, din moment ce, de la data încheierii de încetare a executării silite, se naște dreptul creditorului la reluarea executării silite și toate chestiunile referitoare la prescripție se raportează doar la exercitarea acestui nou drept;

– nu mai prezintă relevanță problematica legată de posibilitatea debitorului de a invoca în cadrul noii executări silite prescripția executării silite care s-ar fi împlinit în raport cu executarea silită anterioară, din moment ce acesta nu a invocat prescripția pe calea contestației la executare în cadrul executării silite anterioare și aceasta din urmă a încetat în condițiile art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Această chestiune a format obiectul unei sesizări a instanței supreme pentru dezlegarea unei probleme de drept, respinsă ca inadmisibilă, pe considerentul că această chestiune nu prezintă caracter de noutate, dimpotrivă, se poate reține o practică judiciară neunitară, astfel încât instrumentul juridic de unificare este recursul în interesul legii. [14]  

În orice caz, chiar dacă s-ar admite că, din punct de vedere procedural[15], debitorul ar putea să formuleze în termen o contestație la noua executare silită și să susțină cu abilitate, în cadrul motivelor de contestație, printre altele, că s-ar fi împlinit prescripția dreptului creditorului de a cere reluarea executării silite pentru că, oricum, prescripția s-ar fi împlinit chiar și anterior încetării executării silite (adică formulează o contestație la noua executare prin care invocă prescripția dreptului de a cerere reluarea executării, dar, în motivare, aduce argumente  legate de vechea executare silite), pe fond asemenea susțineri ar trebui să fie respinse ca vădit nefondate, cel puțin sub 2 aspecte: (i) prescripția executării silite, care stinge dreptul de a obține executarea silită și conduce la pierderea puterii executorii a titlului executoriu, trebuia invocată în cadrul executării silite anterioare, pe calea contestației la executare formulată în termen, astfel încât debitorul este decăzut din dreptul de a mai invoca prescripția împlinită în cadrul executării silite anterioare, pe care nu a contestat-o pentru acest motiv. Dispozițiile art.717 alin. (1) C.proc.civ. sunt clare,  în sensul că prescripția nu operează de drept, ci doar la cererea persoanei interesate ; (ii) calea specifică a invocării prescripției dreptului de a obține executarea silită este contestația la executare, pe care debitorul trebuia s-o formuleze în termen. Mai mult, însăși încheierea de încetare a executării silite putea și trebuia să fie atacată de debitor cu contestație la executare,  în temeiul art. 657 C. proc. civ., dacă acesta ar fi apreciat că  era incident un caz de nulitate, iar nu unul de încetare a executării silite, tocmai pentru a bloca nașterea dreptului creditorului de a obține reluarea executării silite.       

 În esență, rezultă că, potrivit primei interpretări, în cadrul noii executări silite nu s-ar mai putea repune de plano în discuție chestiunile de pretinsă nelegalitate din cadrul vechii executări silite care a încetat, întrucât actele de executare efectuate și necontestate de debitor până la momentul încetării executării silite se bucură de prezumția de legalitate, astfel încât eventualele susțineri în acest sens ar urma să fie respinse ca nefondate.   

A doua interpretare pornește de la premisa că există un singur drept material la acțiunea executorie, care a fost exercitat odată cu cererea de executare silită, astfel încât sintagma ”înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită”  are în vedere prescripția în cadrul primei proceduri de executare silită, care a fost întreruptă prin ultimul act de executare în cadrul acestei proceduri și care,  în același timp, ar fi fost suspendată tot de la data acestui ultim act de executare, ambele evenimente juridice fiind anterioare încheierii de încetare a executării silite.  

Un prim inconvenient este dat de faptul că soluția de a admite simultaneitatea cauzei de întrerupere și a cauzei de suspendare a cursului prescripției, pe baza unei ficțiuni juridice, nu are un temei legal și poate să devină vulnerabilă în practică, deoarece se poate face dovada contrară acestei ficțiuni juridice. Astfel, în fapt, este posibil ca insolvabilitatea debitorului să intervină la mult timp după ultimul act de executare (de exemplu, pierderea locului de muncă), ceea ce ar însemna că, deși o nouă prescripție a început să curgă de la data ultimului act de executare, o mare parte din cursul prescripției s-a scurs. Evident, și în acest caz se poate da încheierea de încetare a executării silite, numai că, într-o asemenea ipoteză, după încetarea cauzei de suspendare, prescripția își va relua cursul, socotindu-se însă și timpul scurs înainte de suspendare, potrivit art. 708 alin. (3) C. proc. civ. În aceste condiții, soluția pragmatică conform căreia creditorul ar trebui să facă cererea de reluare a executării silite în termen de 3 ani de la data încetării executării silite nu mai este, în mod evident, adecvată, pentru că, în realitate, creditorul ar trebui să facă, în mod prudent, cererea de reluare a executării silite chiar înăuntrul termenului de prescripție care a mai rămas și care nu a mai curs de la data la care a intervenit insolvabilitatea debitorului ca și cauză de suspendare a prescripției, pentru că, altfel, riscul ar fi să se considere că prescripția și-a reluat cursul și că s-a împlinit din moment ce debitorul, de exemplu, la scurt timp după încetarea executării a încheiat un contract de muncă cu un alt angajator. Desigur, ar putea fi avute în vedere și dispozițiile art. 2.534 alin. (2)  C. civ., potrivit cărora prescripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat.       

De asemenea, cea de a doua interpretare fundamentează pe rațiuni exclusiv pragmatice și de administrare a riscurilor creditorului formularea cererii de reluare a executării silite în termenul de 3 ani de la data încetării executării silite, pe când prima interpretare fundamentează legal aceeași soluție pe ideea că,  încă de la data încetării executării silite s-a născut dreptul creditorului de a cere reluarea executării silite și, pe acest temei, creditorul trebuie să  facă cerere de reluare a executării silite în termenul de 3 ani de la data încheierii de încetare a executării silite.  

Mai mult, cea de a doua interpretare este cea care a și generat probleme colaterale de practică judiciară neunitară, dat fiind că viziunea monistă asupra executării silite și, respectiv, asupra prescripției, este totuși destul de dificil de conciliat cu viziunea dualistă a legiuitorului care a optat categoric (și tocmai pentru a simplifica lucrurile!) pentru divizarea procedurii executării silite în cazul prevăzut de art. 703 pct. 2 C. proc. civ., prin încetarea executării silite și instituirea dreptului creditorului de a cere reluarea executării silite.  

În primul rând, această interpretare menține echivocul între reluarea executării silite (înțeleasă practic ca o continuare a vechiului dosar de executare) și inițierea unei noi executări silite, cu riscul unor interpretări diferite în practică și distincții artificiale între cele două ipoteze, deși soluțiile nu ar trebui să fie diferite, neavând relevanță dacă reluarea executării silite se face în cadrul aceluiași dosar execuțional sau dacă se inițiază o nouă executare silită, pentru că, odată ce executarea silită a încetat, este neîndoielnic că ”reluarea” executării silite presupune, din punct de vedere juridic, iar nu administrativ, o nouă procedură de executare silită.       

În al doilea rând, în măsura în care se împărtășește această interpretare monistă, trebuie să se admită că, în cadrul noii executări silite începute după încetarea executării silite anterioare, creditorul trebuie să poată să invoce întreruperea prescripției dreptului de a obține executarea silită care a operat în raport cu ultimul act de executare anterior încheierii de încetare a executării silite, din moment ce se consideră că există continuitate în ceea ce privește calcularea termenului de prescripție între vechea procedură de executare silită care a încetat și noua procedură de executare silită (reluată).[16] Practic, acesta este noul termenul de prescripție, calculat de la ultimul act de executare, în raport cu care se analizează și suspendarea prescripției dreptului de a obține executarea silită.    

În al treilea rând, chestiunea privind posibilitatea debitorului de a invoca în cadrul noii executări silite prescripția care s-ar fi împlinit în cadrul executării silite anterioare devine cu adevărat complexă și a generat, pe bună dreptate, o practică neunitară.  

 Pot fi identificate două situații în care s-ar putea ajunge la abordări diferite din partea debitorului urmărit sau, după caz, a creditorului urmăritor, după cum, anterior intervenirii cauzei de încetare a executării prevăzute de art. 703 pct. 2 C. proc.civ.,  se împlinise sau nu termenul de prescripție a executării silite.

Prima situație este aceea în care prescripția s-a împlinit  înainte de a interveni insolvabilitatea debitorului și se referă la ipoteza în care, până să se ajungă la această stare patrimonială, executorul ar fi putut efectua acte de executare, adică, spre exemplu, ar fi putut identifica imobilul aflat în proprietatea debitorului și să-l indisponibilizeze prin notarea urmăririi silite în cartea funciară (art. 822 C.proc.civ.) sau ar fi putut emite adresa de înființare a popririi asupra veniturilor salariale ale debitorului. Dacă, în lipsa notării urmăririi silite asupra imobilului, debitorul îl vinde în cursul executării silite sau dacă, pe parcursul executării silite, debitorul încetează raporturile de muncă/raporturile asimilate și nu se nasc alte raporturi de muncă/raporturi asimilate care generează venituri periodice supuse popririi și nici nu mai are alte bunuri/venituri urmăribile, este posibil ca termenul de prescripție să se împlinească în cursul executării, întrucât, până la înstrăinarea imobilului de către debitor sau până la pierderea locului de muncă pe care acesta îl avea la momentul inițierii executării silite, pot trece mai mult de 3 ani în care executorul judecătoresc ar fi putut îndeplini acte de executare, dar nu a făcut-o[17]. Ulterior, când va dori să efectueze acte de urmărire, executorul judecătoresc, constatând că debitorul este insolvabil, va emite încheierea de încetare a executării silite pe acest temei.

Într-un asemenea scenariu, înseamnă că debitorul urmărit trebuie să formuleze contestație la executare împotriva acestei încheieri (act de executare), conform dispozițiilor art. 657 alin. (1)  C. proc. civ., având interesul să invoce prescripția executării silite care intervenise anterior stării de insolvabilitate, adică să se rețină, prin hotărârea instanței de executare, cu autoritate de lucru judecat, că a operat prescripția dreptului de a obține executarea silită, acesta fiind, în realitate, impedimentul pentru a continua executarea silită, iar nu starea de insolvabilitate (ulterioară împlinirii termenului de prescripție). Într-adevăr, dacă debitorul urmărit nu ar formula contestație la executare împotriva încheierii de încetare a executării, ar urma să admitem, în interpretarea conform căreia acest act al executorului este un act propriu-zis de executare, că s-a acoperit nulitatea (relativă) a actului de executare (încheierea de încetare a executării) care a fost efectuat ulterior împlinirii termenului de prescripție a executării și, mai mult, că, ulterior încetării executării silite, prescripția nu va mai curge, fiind suspendată pe temeiul art. 708 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., până când debitorul va avea din nou bunuri/venituri urmăribile.

Pe de altă parte, ar părea că debitorul urmărit nu mai are un motiv pentru a formula contestație la executare împotriva acestui act al executorului. Astfel, dacă prescripția dreptului de a obține executarea silită s-a împlinit în cursul executării și, ulterior, debitorul a devenit insolvabil, acesta ar putea să considere că, în mod justificat, executorul a emis încheierea de încetare a executării silite pe temeiul insolvabilității sale și, cum acest act al executorului nu este act de executare propriu-zis, debitorul nu ar trebui să-l atace, ci va trebui să conteste, invocând prescripția care a operat în cursul executării, primul act de executare care va fi efectuat în urma reluării procedurii execuționale, potrivit dispozițiilor art. 705 alin. (1) C.proc.civ., sau chiar noua procedură execuțională însăși, dacă creditorul se va adresa unui alt executor judecătoresc[18].

Cu toate acestea, având în vedere că, prin încheierea de încetare a executării, s-a constatat și împrejurarea suspendării cursului prescripției pe motivul prevăzut de art. 708 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., oricum debitorul urmărit este obligat să formuleze contestație la executare împotriva încheierii de încetare a executării silite, nu sub aspectul constatării impedimentului la executare prevăzut de art. 703 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. (căci, în acestă privință, actul executorului constată realitatea factuală), ci pentru că el, debitorul urmărit are interesul ca, în ordinea de drept, să se rețină, prin hotărâre judecătorească învestită cu autoritate de lucru judecat, că realitatea juridică constă în aceea că a operat, în cursul executării silite, prescripția dreptului de a obține executarea silită. Or, dacă prescripția s-a împlinit, nu mai poate fi legal actul executorului (încheierea de încetare a executării silite) conform căruia prescripția ar fi suspendată, deci care, prin ipoteză, îl îndreptățește pe creditorul urmăritor ca, ulterior încetării executării silite, să formuleze, la un moment dat, cererea de reluare a executării silite. Formulând, deci, în temeiul art. 657 C.proc.civ., contestația la executare împotriva încheierii de încetare a executării silite, debitorul poate obține o hotărâre judecătorescă de anulare a acestui act al executorului judecătoresc, instanța de executare urmând să rețină în considerentele hotărârii că a operat prescripția în cursul executării, acesta fiind adevăratul impediment pentru continuarea executării silite, și nu insolvabilitatea debitorului[19].

Dacă debitorul urmărit nu va formula contestație la executare împotriva încheierii/procesului-verbal de încetare a executării, în ordinea de drept se va impune o realitate juridică de tip contrafactual, în sensul că trebuie acceptat că, la momentul încetării executării silite, termenul de prescripție a executării silite nu se împlinise, de vreme ce insolvabilitatea debitorului are și semnificația suspendării cursului prescripției. Și, tocmai pentru că suntem pe tărâmul contrafactualului, va trebui acceptată și ficțiunea juridică conform căreia cauza suspendării prescripției a intervenit imediat după efectuarea ultimului act de executare în procedura respectivă, adică, după întreruperea prescripției prin ultimul act de executare îndeplinit, nu a mai curs prescripția, suspendarea cursului prescripției reprezentând, în concret, o cauză de amânare a noii prescripții care va începe să curgă ulterior încetării executării silite.

Într-adevăr, dacă, prin încheierea de încetare a executării silite emisă în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., se atestă, implicit, și cauza de suspendare a prescripției prevăzută de art. 708 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., este de la sine înțeles că împrejurarea insolvabilității debitorului preexista emiterii încheierii de încetare a executării, iar, pentru a înfrânge realitatea factuală constând în intervenirea prescripției în cursul executării silite (dar care, în ipoteza analizată, nu a fost validată în realitatea juridică, nefiind exercitată contestația la executare în scopul anulării actului executorului), doar printr-o ficțiune s-ar putea accepta că termenul de prescripție a executării nu s-a împlinit în cursul executării; mai mult, în logica aceleiași ficțiuni juridice, va trebui acceptat că impedimentul continuării executării silite s-a născut imediat după efectuarea ultimului act de executare, pentru a nu exista un interval de timp în care, după îndeplinirea ultimului act de executare, prescripția să fi curs și, deci, să fie necesar să se stabilească momentul la care cursul prescripției s-a suspendat. În alte cuvinte, aplicând regula de interpretare logică tertium non datur, fie prescripția extinctivă s-a împlinit în cursul executării silite și, prin urmare, nu mai poate fi vorba de un caz de suspendare a ei la momentul încetării executării silite, fie prescripția nu s-a împlinit în cursul executării și, ca atare, poate interveni un caz de suspendare a acesteia, fiind necesar, în acest ultim caz, să se admită că prescripția nu a mai curs după ultimul act de executare efectuat în procedura execuțională încetată în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

• Concluzii finale     

În esență, analiza bazată pe interpretarea și aplicarea art. 705 alin. (1) C. proc. civ. demonstrează că rezolvarea chestiunii prescripției în materia executării silite, în ipoteza încetării executării silite prevăzute de art. 703 pct. 2 C. proc. civ. se poate face autonom, prin aplicarea regulilor din materia prescripției, fără a fi necesar să se recurgă la calificarea artificială a încheierii de încetare a executării silite ca act de executare silită. Mai mult decât atât, prima interpretare prezintă avantajul că, în realitate, ajunge la o soluție similară aceleia la care ajung și susținătorii tezei conform căreia încheierea de încetare a executării silite ar fi act de executare, în sensul  că, de la data încheierii de încetare a executării silite în cazul prevăzut de art. 703 alin. (1) pct. 2 se poate vorbi de o nouă prescripție de 3 ani a dreptului creditorului de a obține executarea silită, însă ceea ce diferă este temeiul juridic al acesteia, respectiv întreruperea cursului prescripției, în cazul calificării încheierii de încetare a executării silite ca act de executare, sau, în cazul în care se face abstracție de această calificare, nașterea odată cu încheierea de încetare a executării silite a unui nou drept al creditorului, respectiv dreptul de a relua executarea silită, care, potrivit art. 705 alin. (1) C. proc. civ se poate exercita înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită. În opinia noastră, această din urmă soluție  este preferabilă, prin claritate și prin faptul că, respectând voința legiuitorului, nu generează construcții juridice artificiale, nu deformează noțiunile juridice care își păstrează sensul lor uzual.

Desigur, ar fi de dorit ca instanța supremă, prin mecanismele de interpretare și aplicare unitară a legii, să clarifice modul de interpretare și aplicare a art. 705 alin. (1) C. proc. civ. Faptul că încheierea de încetare a executării silite nu este act de executare silită, opinie pe care, astfel cum am argumentat, o împărtășim, nu rezolvă până la capăt chestiunile controversate pe care le ridică textul referitoare la efectele încheierii de încetare a executării silite și la prescripția dreptului creditorului de a obține reluarea executării silite. În opinia noastră, este necesar ca problema de drept principală, legată de interpretarea și aplicarea unitară a art. 705 alin. (1) C. proc. civ. să fie soluționată de la rădăcină, pe baza uneia dintre cele două posibile interpretări expuse pe larg în cuprinsul prezentului studiu, deoarece, altfel, rezolvarea punctuală a unor chestiuni colaterale de procedură civilă, fără o viziune unitară, riscă să mențină soluțiile divergente care ajung să nu mai poată fi armonizate și să genereze prin ricoșeu noi controverse.

---

[1] Brevitatis cauza, în cuprinsul articolului ne vom referi la încheierea de încetare a executării silite, emisă în condițiile Noului Cod de procedură civilă. Analiza este însă valabilă și pentru procesul-verbal al executorului judecătoresc emis potrivit vechiului Cod de procedură civilă.  

[2] A se vedea studiul recent al Prof. T. C. Briciu, Despre natura și efectele juridice ale încheierii de încetare a executării silite,  publicat în volumul omagial ”In Honorem Gabriel Boroi”, Tomul I, Ed. Hamagiu, București, 2024, p. 90 – 123. Se cuvine, de asemenea, a fi menționate și numele altor doi reputați specialiști ai executării silite, domnul jud. Vasile Bozeșan și domnul exec. jud. Bogdan Dumitrache, ale căror contribuții științifice incontestabile în legătură cu subiectul analizat, pe care le citează și Profesorul Briciu în studiul său, trebuie avute în vedere pentru aprofundarea acesteia chestiuni.     

[3] A se vedea https://inm-lex.ro/minuta-intalnirii-presedintilor-sectiilor-civile-din-cadrul-inaltei-curti-de-casatie-si-justitie-si-curtilor-de-apel-bucuresti-23-24-septembrie-2024/

[4] A se vedea M. Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Vol. II – art. 527 – 1.1.34”, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 632 – 633.

[5] În doctrină, s-a recurs și la un argument de ordin istoric pentru a susține că încheierea de încetare a executării silite este un act de executare, și anume o modificare legislativă a Codului de procedură civilă de la 1865, mai exact, o completare adusă (credem că la sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX) dispozițiilor art. 403 din acest act normativ, care, în esența lor, au rămas în vigoare până la modificarea adusă vechiului Cod de procedură civilă prin OUG nr. 138/2000. Potrivit acelei modificări legislative, articolul de lege menționat, care stabilea că se vor putea face contestații la executare în tot timpul cât va ține executarea, preciza, în urma completării lui, că „[c]el din urmă act de executare este încheierea pe care tribunalul va trebui să o facă, fără citarea părților, îndată ce va primi procesul-verbal de executare, constatând săvârșirea executărei”. Se impune însă a fi observat că, în doctrina vremii (Em. Dan, Codul de procedură civilă adnotat, Ediția a III-a, Ed. Librăriei SOCEC & Comp., București, 1921, pp. 600 – 603), se arătase că scopul acestei modificări legislative nu fusese altul decât acela de a pune capăt discuțiilor referitoare la termenul până la care poate fi formulată o contestație împotriva executării și, oricum, în reglementarea respectivă, executarea înceta pentru că fusese săvârșită (nu existau alte cazuri de încetare a executării silite), deci interesul nu fusese acela de a stabili dacă încheierea tribunalului este un act de executare care ar putea influența cursul prescripției extinctive. 

[6]Cu privire la constituționalitatea art. 705 C. proc. civ., a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 344/2020 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 705 din Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 1063 din 11 noiembrie 2020. Apreciem ca fiind corectă soluția în sensul că textul este constituțional în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție referitoare la dreptul la un proces echitabil, soluționat într-un termen rezonabil, şi art. 124 din Constituție referitoare la înfăptuirea justiţiei. Cu toate acestea, nu putem să nu remarcăm că, din nefericire, această decizie a Curții Constituționale conține considerente care  pot genera pseudoprobleme de drept, dacă ar fi să fie reținute tale quale. În acest sens, menționăm par. 15 care  subliniază că: ”15. Reglementarea prin textul de lege criticat a posibilităţii reluării executării concură la realizarea scopului pentru care a fost elaborată procedura executării silite, şi anume satisfacerea integrală a creanţei creditorului, atunci când debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de bunăvoie. De aceea, legiuitorul a utilizat sintagma „reluarea” executării silite, pentru a semnala că este, de fapt, o continuare a executării începute, dar suspendată ca urmare a imposibilităţii concrete de finalizare a acesteia. Această idee se desprinde mai pregnant din coroborarea textului de lege criticat cu prevederile art. 708 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora cursul prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită se suspendă cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care să fi putut fi valorificate, urmând, desigur, să fie reluat în cazul în care coordonatele avute în vedere de norma citată se modifică.” În primul rând, Curtea Constituțională reține că reluarea executării ar fi ”o continuare a executării începute”, ceea ce înseamnă că, practic, instanța de control constituțional a omis esențialul, și anume că reluarea executării silite este prevăzută de lege tocmai pentru că executarea silită a încetat, deci, riguros, nu poate să fie vorba de o continuare a executării silite începute care a încetat, ci de o nouă executare silită ca operațiune juridică. În al doilea rând, Curtea reține inexact că executarea silită ar fi suspendată ca urmare a lipsei bunurilor debitorilor sau a imposibilității valorificării lor și aduce ca argument textul care reglementează suspendarea cursului prescripției dreptului de a obține executarea silită. Or, pe de o parte, executarea silită, în cazurile prevăzute de art. 703 alin. (1) pct.2 C.proc.civ. nu se suspendă, ci încetează, iar, pe de altă parte, suspendarea cursului prescripției dreptului de a obține executarea silită nu se confundă cu suspendarea executării silite, relația dintre ele fiind limitată la dispozițiile art. 708  alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora suspendarea executării silite prevăzută de lege sau dispusă de instanță sau de organul jurisdicțional competent suspendă cursul prescripției. Aceasta înseamnă că suspendarea executării, doar în aceste condiții, constituie o cauză de suspendare a cursului prescripției, dar cauza de suspendare a cursului prescripției prevăzută la art. 708 alin. (1) pct. 3, pe care o analizăm, nu constituie și o cauză de suspendare legală a executării silite, ci o cauză de încetare a executării silite.  

[7] Efectul constitutiv al încheierii de încetare a executării nu face ca aceasta să devină un act de executare. Legea este aceea care leagă de încheierea de încetare a executării în cazul prevăzut de art. 703 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. acest efect concretizat în nașterea dreptului creditorului de a obține reluarea executării silite.

[8] Și în cazul renunțării creditorului la executarea silită pot exista două executări silite succesive, în sensul că, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, creditorul poate să înceapă o nouă executare silită.

Cele două ipoteze sunt însă în mod categoric distincte, deoarece renunțarea are la bază principiul disponibilității și, deci, voința unilaterală a creditorului, în timp ce în cazul prevăzut de art. 703 alin. (1) pct. 2 este vorba de o veritabilă excepție legală de la principiul unicității executării silite, legiuitorul reglementând expres dreptul creditorului de a relua executarea silită încetată. Mai mult, în cazul renunțării la executarea silită, potrivit art. 709 alin. (3) C. proc. civ., prescripția nu este întreruptă, ceea ce înseamnă că, ulterior, creditorul poate să formuleze o nouă cerere de executare silită, doar dacă se mai află înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a obţine executarea silită. Cu privire la ipoteza renunțării creditorului la executarea silită, a se vedea E. Oprina, Încetarea executării silite prin renunţarea creditorului. Formularea, ulterior, a unei noi cereri de executare silită. Încuviinţarea executării silite, în Revista Română de Executare Silită nr. 4/2013, disponibil la https://sintact.ro/#/publication/151008581?keyword=%C3%AEncetarea%20execut%C4%83rii%20silite&cm=SREST.   

[9] A se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, pp. 836 – 837. Autorul subliniază elementul de noutate al reglementării Codului civil actual în privința regulii generale referitoare la momentul de început al prescripției extinctive, în sensul că, spre deosebire de reglementările anterioare, titularului dreptului nu i se mai cere să acționeze de la momentul la care se naște dreptul la acțiune (caracterul abstract – în ceea ce ne interesează aici, momentul la care debitorul devine solvabil), ci în funcție de criteriul subiectiv/mixt al cunoașterii/posibilității întemeiate pe o conduită diligentă de cunoaștere a faptului că dreptul la acțiune s-a născut.

[10]  A se vedea T. C. Briciu, op. cit., p. 110. Autorul avansează această interpretare a art. 405 alin. (1) C. proc. civ. Chiar fără o aprofundare a acestei teze, în mod intuitiv, dar judicios susține că ”nu cred că trebuie să absolutizăm faptul că legiuitorul a folosit lejer formularea ”înăuntrul termenului de prescripție”, ci nu ”înăuntrul unui nou termen de prescripție”.  Cu toate acestea, în  concluzii, autorul  îmbrățișează, în final, tot soluția procedurală în sensul că ”încheierea de încetare a executării silite reprezintă reperul pentru stabilirea cursului prescripției dreptului de a obține executarea silită, deoarece, oricum, reprezintă un act de executare, din perspectiva art. 705 alin. (1) C. proc. civ.”, soluție pe care, însă, nu o împărtășim în ceea ce privește calificarea încheierii de încetare ca fiind act de executare.      

[11] A se vedea Minuta Întâlnirii Președinților secțiilor specializate (foste comerciale) din cadrul  Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel dedicată unificării practicii judiciare  21 octombrie 2024, disponibilă la https://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2023/11/Minuta-intalnire-litigii-cu-profesionisti_21-octombrie-2024_var-finala_site.pdf. Nu a fost exprimată însă o opinie, urmând ca problema să fie analizată de catedra de Drept civil și Drept procesual civil din cadrul I.N.M.  

[12] Renunțarea este act unilateral abdicativ, discreționar al titularului dreptului, care nu presupune motivarea lui, astfel încât motivele renunțării nu interesează și nu au valențe juridice. Acest act produce efecte extinctive, în condițiile legii. A se vedea, M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Editura Hamangiu, București, 2006, p.220-240.

[13] A se vedea T. C. Briciu, op. cit. p. 116-117.  De altfel, argumentele oferite în acest studiu de referință (mai ales dacă este citit în cheia unor propuneri de lege ferenda) ne-au pus în situația de a ne întreba dacă, în loc să intervină perimarea executării silite (după cum, în mod tradițional, a fost reglementată și aplicată această instituție), este corect ca, dacă nu se efectuează timp îndelungat acte de executare, să se poată împlini în cursul executării prescripția dreptului de a obține executarea silită (o soluție care apare ca nefirească dacă avem în vedere că și executorul judecătoresc este un auxiliar al justiției, deci, nu s-ar putea formula cu pretenția de infailibilitate argumentul că, dacă executarea silită nu se mai desfășoară sub coordonarea instanței de judecată, cum se întâmpla în vechea procedură civilă, prescripția poate sau chiar este justificat să curgă în cursul executării silite), căci, așa cum arată autorul studiului amintit, dacă am exclude această premisă a discuției (efectul întreruptiv de prescripție al cererii de executare s-a consumat imediat și o nouă prescripție va începe să curgă, fiind întreruptă și începută o alta prin fiecare act de executare), atunci ar însemna că problema analizată nu ar mai exista: nu ar trebui să conteze dacă încheierea/procesul-verbal de încetare a executării silite este sau nu un act de executare, de vreme ce, odată formulată cererea de executare silită, prescripția dreptului de a obține executarea silită nu ar mai trebui să curgă pe perioada derulării procedurii execuționale, mai exact, până când aceasta va înceta pe motivul insolvabilității debitorului sau din cauza imposibilității de valorificare a bunurilor urmăribile ale acestuia.

În actuala configurație a legislației, credem însă că suntem obligați să acceptăm că instituția perimării executării silite funcționează în mod diferit, adică, spre deosebire de reglementarea din Codul de procedură civilă de la 1865 (abrogat pe data intrării în vigoare a actualului Cod de procedură civilă), nu mai operează decât în condițiile prevăzute de art. 697 alin. (1) C.proc.civ., deci nu doar pentru că creditorul urmăritor nu mai stăruie în executare. Așa stând lucrurile, în măsura în care, într-un dosar execuțional, nu se verifică existența premisei (curgerii) perimării, chiar dacă este criticabil în sine ca, prin aplicarea (directă a) sancțiunii prescripției intervenite în cursul executării, să se atingă efectul perimării care, potrivit naturii ei, reprezintă sancțiunea adecvată în cazul lăsării în nelucrare a dosarului execuțional (și doar indirect, prin perimare să se ajungă la intervenirea prescripției), se impune ca interesul superior al securității și stabilității raporturilor juridice civile să fie respectat, ceea ce înseamnă că prescripția extinctivă trebuie totuși să intervină la un moment dat (rămânând, desigur, la aprecierea debitorului dacă o va invoca, în prezent, prescripția extinctivă fiind o instituție de drept civil reglementată prin norme de ordine privată) în cazul în care creditorul urmăritor nu insistă în realizarea dreptului său, eventual, prin formularea unei contestații la executare împotriva unui refuz constant al executorului judecătoresc de a continua procedura cu care a fost învestit.

[14] A se vedea Î.C.C.J., Decizia nr. 62/2023 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la o chestiune de drept, publicată în M.Of. nr. 1001 din 3 noiembrie 2023.

[15] A se vedea  https://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2023/11/Minuta-intalnire-Bucuresti-26-27-iunie-2023.pdf. Problema de drept a fost analizată în cadrul Întâlnirii din 26-27 iunie 2023 a președinților secțiilor civile ale ÎCCJ și ale curților de apel, organizată de Institutul Național al Magistraturii. Opinia I.N.M., însușită în unanimitate de participanții la această întâlnire a fost în sensul că debitorul are posibilitatea de a invoca prescripția dreptului de a obține executarea silită, prin contestația privind executarea silită însăși ce face obiectul unui al doilea dosar de executare, în condițiile în care, în temeiul aceluiași titlu executoriu, se demarase anterior o altă procedură de executare silită, în cadrul căreia nu s-a invocat prescripția dreptului de a obține executarea silită.

În motivarea acestei soluții, s-a reținut că:

”Împrejurarea că debitorul ar fi fost decăzut din dreptul de a invoca prescripția dreptului de a obține executarea silită în cadrul primei proceduri de executare silită este lipsită de relevanță. Termenul de formulare a contestației la executare este un termen de decădere de drept procesual, efectele nerespectării lui nefiind susceptibile a se produce în afara procedurii care a ocazionat curgerea lui, astfel că, în această nouă procedură de executare silită, sancțiunile procedurale incidente în cadrul primei proceduri de executare silită sunt lipsite de eficiență. Prin cererea formulată, s-a contestat o altă executare silită, astfel că, este firesc ca termenul de formulare a contestației să se raporteze la această nouă procedură. Nu se poate susține că executarea silită ce a format obiectul primului dosar de executare și cea care face obiectul celui de-al doilea dosar de executare formează o executare silită cu caracter unitar, pentru considerentul că ele au vizat același titlu executoriu. Executarea silită în cadrul primului dosar de executare a încetat, în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. (…) Dispozițiile art. 713 alin. (3) C. proc. civ. nu sunt incidente în ipoteza analizată, interdicția formulării unei contestații noi pentru motive care existau la data primei contestații având drept premisă identitatea actelor de executare contestate, ceea ce nu este cazul în ipoteza analizată.”

Rezultă că, în realitate, chestiunea a fost abordată de I.M.N. exclusiv din punct de vedere procedural, iar nu pe fondul chestiunii de drept privind prescripția.

[16] A se vedea Minuta Întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel Timișoara, 05-06 martie 2020, disponibilă la https://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2020/03/Minuta-intalnire-civil-Timisoara-5-6-martie-2020.pdf. În unanimitate participanții și-au însușit opinia în sensul că ”actele de executare silită, efectuate într-un dosar execuțional în cadrul căruia s-a dispus încetarea executării silite potrivit art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., au aptitudinea de a întrerupe cursul termenului prescripției dreptului de a cere executarea silită, efect întreruptiv ce poate fi valorificat ulterior, dacă creditorul se adresează altui executor judecătoresc pentru realizarea pe cale silită a creanței sale.” În motivare, s-a reținut, printre altele și faptul că: ”art. 709 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se referă la întreruperea cursului prescripției executării ca urmare a efectuării unui act de executare silită, fiind indiferent dacă acest efect întreruptiv este valorificat într-un alt dosar de executare decât cel în cadrul căruia s-a efectuat actul. Dosarul de executare constituie cadrul formal (administrativ) de realizare a executării silite, executare care își păstrează caracterul unitar indiferent de numărul acestor dosare. Prin urmare, odată ce a operat întreruperea cursului prescripției, devine fără relevanță cadrul formal (dosarul) în cadrul căruia ea este invocată.” 

[17] Termenul de prescripție a executării silite se poate împlini și înainte de a se constata imposibilitatea de valorificare a bunului urmăribil. Astfel, dacă, în cazul urmăririi silite imobiliare, bunul nu se vinde nici la a doua licitație publică al cărei preț de începere este de 75% din prețul de pornire al primei licitații – art. 846 alin. (8) C. proc. civ, iar creditorul urmăritor nu solicită executorului judecătoresc organizarea celei de-a treia licitații la prețul de 50% din prețul de pornire al primei licitații [art. 846 alin. (9) C.proc.civ.] și nici executorul judecătoresc nu îi solicită creditorului urmăritor să-și precizeze poziția în acest sens (pentru a ști dacă va fixa al treilea termen al licitației sau, dimpotrivă, dacă va emite încheierea de încetare a executării pe motivul imposibilității de valorificare a imobilului care nu a fost vândut la cea de-a doua licitație), trebuie admis că prescripția a continuat (o nouă prescripție a început) sa curgă după întocmirea procesului-verbal de licitație aferent celui de-al doilea termen, de vreme ce s-ar fi putut organiza și cea de-a treia licitație publică. Într-adevăr, dacă vor trece 3 ani din ziua organizării celei de-a doua licitații și până la momentul la care executorul judecătoresc îi va solicita creditorului urmăritor să decidă dacă dorește organizarea celei de-a treia licitații, iar creditorul urmăritor va răspunde negativ, solicitând închiderea dosarului execuțional, ne aflăm în situația în care prescripția executării silite s-a împlinit înainte de a se constata impedimentul constând în imposibilitatea de valorificare a imobilului urmărit.

[18] În sensul că efectele pe care legea le leagă de reluarea executării silite se produc indiferent de modalitatea în care creditorul materializează această opțiune (continuarea cu același executor sau formularea unei noi cereri de executare) pentru că ”reluarea” executării silite desemnează operațiunea juridică, iar nu mijlocul procedural prin care se realizează, a se vedea T. C. Briciu, op. cit., p.121. Împărtășim, fără rezerve, această opinie, pentru argumentele expuse de autorul menționat.

[19] De lege ferenda, apreciem că, câtă vreme reglementarea prescripției dreptului de a obține executarea silită va rămâne în sensul că prescripția curge (și) în timpul procedurii execuționale, s-ar impune ca dispozițiile art. 703 alin. (1) C. proc. civ. să fie completate cu încă un caz de încetare a executării silite, și anume intervenirea prescripției în cursul executării. Într-adevăr, dacă prescripția a intervenit anterior declanșării executării silite și debitorul va formula contestație la executare împotriva executării înseși, invocând acest temei, executarea va fi anulată, iar executorul va emite încheierea de încetare a executării silite pe baza dispozițiilor art. 703 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, text legal care nu s-ar mai putea aplica dacă prescripția a intervenit în cursul executării.

N.A. Prezentul este un articol științific care a fost publicat în RNSJ și este vizibil în secțiunea ESSENTIALS a JURIDICE.ro.